Despre căpuşe:

Diversitatea biologică şi răspândire

Căpuşele sunt încadrate în clasa Arachnida, subclasa Acari, ordinul Parasitiformes, subordinul Ixodida. Există aproximativ 878 de specii, împărţite în patru familii: Argaside (căpuşe moi), Ixodidae (căpuşe tari), Nutalliellidae şi Laelaptidae. Ultimele două familii încadrează câte o singură specie, iar importanţa lor medicală este redusă. Familia Ixodidae este cea care conţine aproape toate speciile ce prezintă importanţă din punct de vedere medical veterinar. Căpuşele sunt organisme specializate, obligatoriu hematofage, fără a avea viaţă parazitară permanentă. Se hrănesc cu sângele mamiferelor, păsărilor, reptilelor sau amfibienilor şi pot fi întâlnite în toate regiunile globului. Deşi căpuşele sunt prezente de la tropice până în regiunile subarctice, diversitatea speciilor este mai mare în regiunile tropicale şi subtropicale.

Morfologie

Corpul căpuşei este structurat în două părţi, capitulum (gnathostoma) şi corpul (idiostoma), de această a doua componentă fiind prinse şi membrele. Căpuşele în stadiul larvar au şase membre, în timp ce nimfele şi adulţii au opt membre. Căpuşele adulte nehrănite au dimensiuni cuprinse intre 2 şi 20 mm. Femelele hrănite îşi pot mări greutatea de până la 100 de ori greutatea iniţială. Părţile componente ale piesei bucale se găsesc la nivelul capitulumului. Aici există palpii, care în cazul ixodidelor, prezintă numeroşi chemosenzori. Palpii nu pătrund în rană. Ei au rolul de a împinge pielea lateral şi orizontal în timpul hrănirii. De la nivelul bazei capitulumului, situate medial de palpi, pornesc două segmente tubulare denumite chelicere. La partea terminală a acestora se află două dispozitive, extrem de mobile şi foarte ascuţite, cu rol în tăierea pielii. Hipostomul, situat median şi de dimensiuni relativ mari, este utilizat ca şi organ de fixare, constituind în acelaşi timp şi un canal de hrănire. Forma, mărimea şi amplasamentul denticulelor la nivelul hipostomei, variază în funcţie de specie şi constituie criterii importante in diferenţierea şi identificarea acestora. Căpuşele prezintă şi glande salivare bine dezvoltate. Saliva conţine enzime proteolitice, cu rol în digestia şi lichefierea ţesuturilor. Aceasta pătrunde în organismul gazdă pe la nivelul chipostomului. Corpul este situat în partea posterioară a capitulumului. La partea anterioară a acestuia se află membrele şi porul genital, iar în partea posterioară, anusul. Porul genital este închis şi inaparent la stadiile de larvă şi nimfă, fiind deschis numai în cazul adulţilor. La ,,căpuşele tari”, pe partea dorsală se află un scut , prezent pe toată suprafaţa la masculi, în timp ce la femele şi stadiile preadulte acoperă doar porţiunea anterioară. În timpul hrănirii, cuticula, ce exceptia scutului, se destinde, ca răspuns la ingestia de sânge si mărirea volumului corporal. Corpul argasidelor este acoperit în totalitate de o cuticulă flexibilă. Membrele articulate, formate din şase segmente, au rol în locomoţie. Organul lui Haller situat la nivelul primei perechi de membre, detectează temperatura, curenţii de aer, mirosurile şi substanţele chimice.

Biologie

Ciclul biologic la căpuşele ixodide (tari) implică prezenţa a patru stadii de dezvoltare: ou, larvă, nimfă şi adult. De-a lungul trecerii prin aceste etape, perioadele de hrănire alternează cu cele de viaţă liberă. Timpul petrecut pe gazdă se întinde ca durată, pe aproximativ 10% din durata întregului ciclu de viaţă. Majoritatea ,,căpuşelor tari” sunt puţin mobile, nu vânează activ gazda, ci mai degrabă adoptă streategia ,,stai şi aşteaptă”(engl. questing). Ixodidaele depun un număr mare de ouă (de la câteva sute până la 23000 fiecare femelă), după care femela moare. Ouăle eclozează şi se formează larvele, care pornesc în cautarea gazdei. Larvele se urcă pe gazdă, se ataşează şi se hrănesc pe o durată de 3 până la 7 zile. Larva hrănită, se desprinde de la nivelul gazdei, năpârleşte şi se transformă în nimfă. Aceasta va porni în căutarea gazdei. După găsirea ei se va ataşa şi se va hrăni pe o perioadă de 3 până la 8 zile. Procentual vorbind, larvele şi nimfele, preiau o cantitate mai mică de sânge decât femelele, dar greutatea lor poate creşte de 7 până la 20 de ori, raportându-se cazuri de mărire a greutăţii chiar şi de 80 de ori. După priza de sânge, nimfele se desprind de pe gazdă, năpârlesc şi se transformă în adulţi. Acest tipar al modului de viaţă, în care fiecare stadiu evolutiv trebuie să-şi găsească o gazdă, poartă denumirea de ciclu biologic cu trei gazde. El nu este însă caracteristic tuturor ixodidaelor. Câteva specii din genurile Hyalomma şi Rhipicephalus, se caracterizează prin faptul că stadiul larvar năpârleşte şi se transformă în nimfă pe gazdă, având ciclu biologic cu două gazde. Ciclul biologic cu o singură gazdă se caracterizează prin faptul că, după ataşarea de gazdă a formei larvare, cel care se va desprinde de pe aceasta va fi adultul, năpârlirea şi hrănirea având loc pe aceeaşi gazdă pentru toate stadiile evolutive. Acest lucru este caracteristic unor specii din genurile Boophilus, Margaropus, şi ocazional Hyalomma. Procesul de hrănire debutează lent, dar devine extrem de rapid în ultimele 12-36 de ore. De cele mai multe ori, jumătate din greutatea dobândită în timpul hrănirii se realizează în aceste ultime ore. Acest tipar de hrănire caracterizează larvele, nimfele şi femelele.

Patogenitate

La locul muşcăturii de căpuşă, poate apărea necroză locală şi hemoragie, urmate de răspuns inflamator, adesea asociat cu eozinofilie. Deşi poate apărea o reacţie de hipersensibilitate, răspunsul inflamator înnăscut şi necroza sunt suficiente pentru a produce leziuni la nivelul pielii. Rănile provocate de căpuşe se pot suprainfecta cu bacterii din genul Staphilococcus, producând abcese cutanate sau piemie. Infestaţia masivă cu căpuşe la animale poate duce la pierderi sangvine semnificative, reducerea productivităţii, reducerea sporului de greutate şi stari de nelinişte. Comportamentul nutritiv hematofag, înscrie căpuşele în categoria vectorilor diferitelor boli, aceste fiind capabile să transmită o serie de agenţi patogeni, virusuri, bacterii, richetsii şi protozoare. Mai mult, parte din aceste afecţiuni, aşa cum este boala Lyme, encefalita transmisă de căpuşe, febra recurentă, febra pătată a Munţilor Stâncoşi, afectează şi populaţia umană. Animalele, atât cele domestice cât şi cele sălbatice, sunt importante prin rolul lor de rezervor al agenţilor patogeni, vehiculaţi şi menţinuţi prin contactul animale-căpuşe-oameni.

Site hosted by Sysplax. Web Design by Andrei D. Mihalca